Ce este un anevrism? Care sunt simptomele unui anevrism cerebral?

Un anevrism cerebral este o dilatare anormală care apare ca urmare a slăbirii peretelui unei artere din creier, se umple cu sânge și formează o structură asemănătoare unui balon sau unui sac. De multe ori poate trece neobservat, cu excepția cazului în care crește sau se rupe. Simptomele unui anevrism cerebral pot include o durere de cap bruscă descrisă ca „cea mai gravă durere de cap din viața mea”, durere resimțită în spatele ochiului, vedere încețoșată sau dublă, căderea pleoapei și greață. Aceste simptome variază în funcție de starea anevrismului și necesită evaluare medicală de urgență atunci când apar.

Ce ar trebui să știți	Informații
Ce este un anevrism?	O dilatare a peretelui vascular, de obicei sub formă de balon. Este cel mai frecvent întâlnit la nivelul arterelor.
Ce este un anevrism cerebral?	Un anevrism care se formează în arterele creierului. Atunci când se rupe, apare sângerare în creier (hemoragie subarahnoidiană).
Prevalență	Este întâlnit la aproximativ 1–2% din populație. Nu fiecare anevrism duce la sângerare, dar prezintă risc.
Cele mai frecvente localizări	Situat în regiunea vasculară de la baza creierului cunoscută sub numele de Cercul lui Willis.
Simptome (înainte de ruptură)	Dureri de cap, tulburări de vedere, pleoapă căzută, dificultăți de vorbire, probleme de echilibru.
Simptome (la ruptură)	Durere de cap bruscă și foarte severă („cea mai gravă durere de cap din viața mea”), greață, vărsături, pierderea conștienței, rigiditate a gâtului, deficite neurologice.
Factori de risc	Hipertensiune arterială, fumat, consum excesiv de alcool, antecedente familiale de anevrism, anumite boli genetice (cum ar fi boala polichistică renală).
Metode de diagnostic	CT cerebral, angiografie CT, angiografie RM și angiografie cerebrală.
Metode de tratament	Clipsare chirurgicală sau coiling endovascular (umplerea anevrismului prin acces intravascular).
Factori care influențează decizia de tratament	Se evaluează dimensiunea și localizarea anevrismului, vârsta pacientului, starea generală de sănătate și dacă a apărut sau nu sângerarea.

De ce se formează un anevrism cerebral?

Cel mai simplu mod de a vizualiza un anevrism cerebral este să ne gândim la o intersecție rutieră. La fel ca intersecțiile unde traficul este cel mai intens și mașinile se ramifică în direcții diferite, punctele în care arterele din creier se ramifică sau se divid sunt zonele cele mai solicitate pentru fluxul sanguin. Când sângele ajunge în aceste intersecții, în loc să curgă în linie dreaptă, el este supus unei anumite turbulențe și lovește peretele vascular cu o forță mai mare.

În mod normal, pereții vaselor noastre sunt suficient de flexibili și de rezistenți pentru a face față acestei presiuni. Totuși, arterele care alimentează creierul sunt structural ceva mai delicate comparativ cu vasele din alte părți ale corpului; pereții lor sunt mai subțiri și au mai puțin țesut de susținere extern. Atunci când acești doi factori se combină, se creează terenul propice pentru un anevrism: pe de o parte, presiunea mecanică continuă a fluxului sanguin, iar pe de altă parte, o slăbiciune structurală a peretelui vascular.

De-a lungul anilor, acest flux sanguin turbulent și de înaltă presiune erodează treptat aceste puncte de ramificare unde peretele vascular este cel mai vulnerabil. Straturile interne care oferă elasticitate peretelui încep să se deterioreze lent. Această deteriorare duce la subțierea și slăbirea progresivă a peretelui, determinând în cele din urmă bombarea acestuia spre exterior sub forma unui balon, atunci când nu mai poate rezista presiunii. Formarea unui anevrism nu este un eveniment care se produce în câteva secunde, ci rezultatul unui proces lent și progresiv de uzură care are loc pe parcursul multor ani.

Care sunt tipurile de anevrisme cerebrale?

Nu toate anevrismele cerebrale sunt la fel. Pentru a le înțelege mai bine și a stabili metoda de tratament cea mai potrivită, medicii clasifică anevrismele în funcție de forma lor, cauzele apariției și dimensiune. Această clasificare este vitală pentru succesul tratamentului.

Cea mai de bază clasificare a anevrismelor se face în funcție de formă. Cele două tipuri principale cele mai frecvente sunt:

• Anevrism sacular (în formă de sac)
• Anevrism fusiform (în formă de fus)

După cum sugerează și numele, un anevrism sacular seamănă cu un sac care proeminează dintr-o parte a vasului. Asemenea unei dude atârnând de o ramură, are de obicei o structură sferică și o bază mai îngustă numită „gât”, care îl conectează la vasul principal. Această structură de „gât” reprezintă o țintă terapeutică. Atât clipurile metalice utilizate în chirurgia deschisă, cât și dopurile numite coil-uri (spirale de platină) folosite în metodele închise (endovasculare) sunt plasate la nivelul acestui gât pentru a împiedica sângele să intre în sacul anevrismal. Marea majoritate a cazurilor sunt de acest tip.

Un anevrism fusiform, pe de altă parte, este o afecțiune mult diferită și mai rară. În locul unui balon sacular, vasul însuși se dilată circumferențial de-a lungul unui anumit segment, asemănător unui cârnat. Nu există un gât distinct; întregul segment vascular este afectat. Acest lucru face ca tratamentele clasice „ocluzive”, precum clipsarea sau coiling-ul, să fie imposibile, deoarece nu există un gât care să poată fi închis. Prin urmare, tratamentul anevrismelor fusiforme necesită tehnologii mai complexe, cum ar fi stenturile de deviere a fluxului, care urmăresc să reconstruiască segmentul vascular bolnav din interior, în loc să ocluzioneze pur și simplu anevrismul.

Există, de asemenea, câteva tipuri speciale de anevrisme în funcție de cauza apariției:

• Anevrism disecant
• Anevrism micotic

Un anevrism disecant apare atunci când stratul cel mai intern al vasului se rupe din cauza unui traumatism sau a unei slăbiciuni a peretelui vascular. Sângele pătrunde prin această ruptură între straturile peretelui, mărind și slăbind vasul. Un anevrism micotic se dezvoltă ca urmare a unei infecții a peretelui vascular. De obicei apare atunci când cheaguri infectate provenite dintr-un alt focar din organism (cum ar fi infecțiile valvelor cardiace) se fixează în vasele cerebrale.

În final, clasificăm anevrismele și în funcție de dimensiune, deoarece mărimea este direct legată de riscul de ruptură:

• Mici (mai mici de 10 mm)
• Mari (10–25 mm)
• Gigante (mai mari de 25 mm)

Ca regulă generală, cu cât un anevrism este mai mare, cu atât peretele său este mai întins și mai subțire și, prin urmare, riscul de ruptură este mai mare. Anevrismelor gigante pot provoca, de asemenea, simptome grave prin presiunea exercitată asupra țesuturilor învecinate.

Cine este expus riscului de anevrism cerebral?

Nu există un singur vinovat în dezvoltarea unui anevrism; acesta apare de obicei prin combinarea mai multor factori. Unii dintre acești factori de risc sunt în afara controlului nostru, în timp ce alții pot fi gestionați prin schimbări ale stilului de viață.

Există factori de risc nemodificabili, incontrolabili:

• Vârsta
• Sexul
• Genetica și istoricul familial

Odată cu înaintarea în vârstă, în special după 40 de ani, riscul de anevrism crește din cauza uzurii cumulative a vaselor de-a lungul anilor. Sexul este, de asemenea, un factor; anevrismele sunt mai frecvente la femei, în special după menopauză, când efectul protector al estrogenului scade. Totuși, dintre toți acești factori, istoricul familial este poate cel mai important. Dacă două sau mai multe rude de gradul întâi (cum ar fi părinții sau frații) au avut anevrisme, riscul de a dezvolta un anevrism este semnificativ mai mare decât în populația generală.

Din fericire, există și factori de stil de viață care pot fi modificați:

• Fumatul
• Tensiunea arterială crescută (hipertensiunea)
• Consumul de droguri ilegale
• Consumul excesiv de alcool

Fumatul este unul dintre cei mai puternici factori de risc dovediți pentru formarea anevrismelor. Substanțele chimice pe care le conține afectează direct structura elastică a peretelui vascular și îl slăbesc. Tensiunea arterială crescută accelerează formarea anevrismului și creșterea unuia existent prin aplicarea continuă a unei presiuni mecanice excesive asupra peretelui vascular. Anumite droguri, cum ar fi cocaina, prezintă de asemenea riscuri grave prin creșterea bruscă a tensiunii arteriale și provocarea inflamației peretelui vascular.

În final, anumite afecțiuni medicale pot predispune la dezvoltarea anevrismelor:

• Tulburări ereditare ale țesutului conjunctiv (de exemplu, sindromul Ehlers-Danlos, sindromul Marfan)
• Boala polichistică renală

În astfel de afecțiuni, există o slăbiciune generalizată a țesutului conjunctiv sau a structurii vasculare în întregul organism, ceea ce poate afecta și vasele cerebrale și poate facilita formarea anevrismelor. Trebuie reținut că atunci când acești factori de risc se combină, efectele lor cresc exponențial. De exemplu, o persoană cu predispoziție genetică, care fumează și are tensiune arterială crescută, are un risc mult mai mare decât cineva cu un singur factor de risc.

Care sunt simptomele unui anevrism cerebral nerupt?

Cea mai frecventă caracteristică a unui anevrism nerupt este, de fapt, absența oricăror simptome. Majoritatea anevrismelor, în special cele mici, rămân „oaspeți tăcuți” în creier timp de ani de zile și sunt descoperite de obicei întâmplător, în timpul investigațiilor imagistice efectuate pentru un alt motiv (cum ar fi dureri de cap persistente, amețeli sau după un accident).

Așadar, când începe un anevrism să provoace simptome? De obicei atunci când crește. Pe măsură ce un anevrism se mărește, începe să se comporte ca o masă, comprimând țesutul cerebral sensibil din jur sau nervii cranieni care controlează funcții precum vederea, mișcările oculare și sensibilitatea facială. Simptomele cauzate de această presiune variază în funcție de localizarea anevrismului. Cele mai frecvente simptome includ:

• Durere persistentă, pulsatilă, în spatele sau în jurul ochiului
• O pupilă mai mare decât cealaltă
• Vedere încețoșată sau dublă
• Căderea bruscă a pleoapei
• Amorțeală sau furnicături pe o parte a feței
• Probleme de echilibru sau amețeli
• Rareori, convulsii

Apariția bruscă a oricăruia dintre aceste simptome reprezintă un semn de avertizare extrem de important. Indică faptul că un anevrism anterior silențios poate fi crescut, a devenit instabil și că riscul de ruptură poate fi crescut. Prin urmare, în loc să așteptați ca un astfel de simptom să „treacă”, este vital să solicitați imediat asistență medicală. Acesta poate reprezenta o fereastră critică de oportunitate pentru a interveni înainte ca anevrismul să se rupă.

Ce simptome apar dacă un anevrism cerebral se rupe?

Ruptura unui anevrism este unul dintre cele mai dramatice și urgente evenimente medicale pe care le poate experimenta o persoană. Atunci când sacul anevrismal se sparge, sângele umple rapid spațiul dintre creier și membranele subțiri care îl înconjoară, cunoscut sub numele de spațiu „subarahnoidian”. Această afecțiune se numește „hemoragie subarahnoidiană” (HSA) și este un tip de accident vascular cerebral hemoragic. HSA este o urgență care pune viața în pericol, cu riscuri extrem de mari de deces și dizabilitate, în care fiecare secundă contează.

Simptomele care apar în momentul rupturii sunt de obicei bruște, severe și foarte caracteristice:

Apariția bruscă a unei dureri de cap explozive, diferită de orice experiență anterioară

• Greață și vărsături severe
• Rigiditate a gâtului (incapacitatea de a îndoi capul înainte)
• Sensibilitate extremă la lumină (fotofobie)
• Confuzie, somnolență sau pierderea completă a conștienței
• Convulsii

Pacienții descriu aproape întotdeauna această durere de cap în același mod: „cea mai gravă durere de cap din viața mea” sau „a fost ca și cum ceva a explodat în capul meu”. Această afecțiune, cunoscută și sub numele de „cefalee în lovitură de trăsnet”, atinge intensitatea maximă în câteva secunde și se diferențiază ușor de alte dureri de cap. Uneori, cu zile sau săptămâni înainte de o hemoragie majoră, o scurgere mai mică din anevrism poate provoca o durere de cap mai ușoară, dar totuși bruscă și severă, cunoscută sub numele de „sângerare santinelă”. Acesta este un semn de avertizare foarte important care poate anunța o catastrofă iminentă.

După ce un anevrism sângerează, pacientul nu se confruntă doar cu pericolul hemoragiei inițiale. În organism încep ulterior o serie de reacții complexe și periculoase. Cele mai importante dintre acestea includ:

• Resângerarea: Un anevrism rupt este extrem de fragil, iar riscul de resângerare este foarte mare, în special în primele 24 de ore. O a doua sângerare agravează semnificativ prognosticul. Prin urmare, tratamentul trebuie să înceapă cât mai curând posibil.
• Vasospasmul: Între 3 și 14 zile după hemoragie, poate apărea o îngustare severă a vaselor cerebrale ca reacție la efectele iritante ale sângelui. Această îngustare poate reduce fluxul sanguin către creier și poate provoca un nou accident vascular cerebral (infarct cerebral).
• Hidrocefalia: Cheagurile de sânge din ventriculii cerebrali pot obstrua circulația normală a lichidului cefalorahidian (LCR). Acest lucru duce la hidrocefalie, cunoscută popular ca „apă la creier”, și poate crește periculos presiunea intracraniană.

Ce metode sunt utilizate pentru diagnosticarea unui anevrism cerebral?

Atunci când apare suspiciunea de anevrism, medicina modernă oferă o gamă de tehnologii imagistice care furnizează informații rapide și detaliate. Alegerea metodei depinde de urgența situației (de exemplu, suspiciunea de ruptură a anevrismului) sau de faptul dacă se efectuează un screening.

Metodele de diagnostic utilizate frecvent sunt:

• Tomografia computerizată (CT) fără substanță de contrast
• Angiografia CT (CTA)
• Angiografia RM (MRA)
• Angiografia cu substracție digitală (DSA)

Dacă suspectăm că anevrismul unui pacient s-a rupt, primul și cel mai rapid pas este întotdeauna o tomografie computerizată fără contrast. Scopul acestui test nu este de a vedea anevrismul în sine, ci de a detecta sângele care s-a scurs între membranele creierului. Sângele apare alb intens pe imaginile CT, permițând diagnosticarea hemoragiei subarahnoidiene în câteva secunde.

Odată ce sângerarea este detectată, următorul pas este identificarea sursei sângerării, și anume localizarea și forma anevrismului. În această etapă, se utilizează de obicei angiografia CT (CTA). În această metodă, o substanță de contrast (colorant) este injectată printr-o venă de la nivelul brațului, iar o scanare CT rapidă este efectuată în timp ce substanța umple vasele cerebrale. Computerul procesează aceste imagini pentru a crea o hartă tridimensională a vaselor și afișează clar anevrismul.

Angiografia RM (MRA) nu implică radiații și este, prin urmare, preferată pentru screening-ul persoanelor cu antecedente familiale de anevrism sau pentru monitorizarea anevrismelor mici, nerupte.

Deși toate aceste metode sunt valoroase, tehnica considerată „standardul de aur” pentru diagnosticarea anevrismelor cerebrale este angiografia cu substracție digitală (DSA). Spre deosebire de celelalte, aceasta este o procedură intervențională care ne permite să vedem interiorul vaselor în timp real, nu doar imagini statice. De obicei, un cateter (tub) foarte subțire este introdus printr-o arteră de la nivelul inghinal sau al încheieturii mâinii. Acest cateter este avansat cu grijă către vasele cerebrale sub ghidaj radiologic continuu. Odată ce vasul țintă este atins, se injectează substanță de contrast și se realizează o serie de imagini cu raze X. Datorită tehnologiei digitale, imaginile de fundal, cum ar fi oasele craniului, sunt eliminate, rămânând o imagine extrem de detaliată, asemănătoare unei hărți rutiere, a vaselor și a anevrismului. DSA este indispensabilă deoarece poate detecta chiar și cele mai mici anevrisme și oferă cele mai precise informații necesare pentru planificarea tratamentului, cum ar fi lățimea gâtului și dimensiunea sacului.

Cum este tratat astăzi anevrismul cerebral?

Tratamentul anevrismelor cerebrale a trecut printr-o revoluție în ultimii 20–30 de ani. În trecut, singura opțiune era chirurgia cerebrală deschisă, în care craniul era deschis și un clip metalic era plasat pe gâtul anevrismului. Deși această metodă este încă utilizată în anumite situații, principalul accent al tratamentului de astăzi s-a mutat către tehnici endovasculare (intravascular) mult mai puțin invazive. În aceste metode închise, anevrismul este abordat printr-o arteră de la nivelul inghinal sau al încheieturii mâinii, fără a face o incizie mare, iar tratamentul este efectuat din interiorul vasului. Studii științifice ample au arătat că aceste metode închise, în special pentru anevrismele rupte, sunt mai sigure decât chirurgia deschisă și permit pacienților o recuperare mai rapidă.

Cele mai frecvent utilizate metode care stau la baza tratamentului endovascular modern sunt:

• Coiling endovascular (embolizare)
• Coiling asistat de balon
• Coiling asistat de stent
• Stenturi de deviere a fluxului
• Dispozitive intrasațiale de perturbare a fluxului

Coiling-ul endovascular este cea mai de bază metodă de tratament închis. Scopul este de a umple sacul anevrismal cu spirale foarte moi din platină care declanșează formarea cheagului. Un cateter subțire introdus prin zona inghinală sau încheietura mâinii este avansat până la vasul anevrismal din creier. Prin acest cateter, se introduce un microcateter și mai subțire, poziționat direct în interiorul sacului anevrismal. Apoi, prin acest microcateter, sacul este umplut lent și cu grijă cu spiralele de platină, asemenea înfășurării unui ghem de ață. Odată ce sacul este complet umplut, nu mai rămâne spațiu pentru ca sângele să intre. Sângele prins în interiorul sacului coagulează în timp și, împreună cu masa de spirale, ocluzionează complet anevrismul, eliminând riscul de ruptură. Această metodă este extrem de eficientă, în special pentru anevrismele saculare cu gât îngust.

În coiling-ul asistat de balon, un balon ajută la o mai bună modelare a spiralelor în timpul procedurii și reduce semnificativ cantitatea de sângerare în cazul unei rupturi bruște, permițând finalizarea rapidă a procedurii.

Uneori, gâtul anevrismului este foarte larg. În astfel de cazuri, există riscul ca spiralele plasate în interiorul sacului să protruzioneze înapoi în vasul principal. Aici intervine coiling-ul asistat de stent. În această tehnică, înainte de coiling, un stent flexibil, sub formă de plasă, este plasat în vasul principal, traversând gâtul anevrismului. Acest stent acționează ca un schelet sau o cușcă, asigurând că spiralele rămân în siguranță în interiorul sacului și împiedicându-le să iasă în exterior. După plasarea stentului, microcateterul este trecut prin ochiurile stentului, iar sacul anevrismal este umplut în siguranță. Se poate utiliza un singur stent sau două stenturi pentru a proteja două vase (dacă configurațiile lor sunt asemănate cu litere: stent Y, stent T, stent H etc.).

Stenturile de deviere a fluxului reprezintă o filozofie complet diferită în tratamentul anevrismelor. Această metodă a fost dezvoltată în special pentru anevrismele fusiforme fără gât sau pentru anevrismele gigante, unde coiling-ul este dificil. Scopul aici nu este de a ocluziona sacul anevrismal, ci de a redirecționa fluxul sanguin. Dispozitivele de deviere a fluxului sunt stenturi speciale cu o structură de plasă mult mai densă decât stenturile convenționale. Atunci când sunt plasate în segmentul vascular care conține anevrismul, ele permit ca majoritatea sângelui să curgă direct prin stent, fără a intra în anevrism. Fluxul sanguin către sacul anevrismal este redus dramatic. Privat de flux, anevrismul se trombozează treptat și se micșorează în timp. Mai important, organismul acoperă în cele din urmă stentul cu propriile celule vasculare sănătoase, creând efectiv un nou perete vascular neted în acea zonă. Aceasta nu este doar o ocluzie, ci o adevărată vindecare biologică și reconstrucție.

Dispozitivele intrasațiale de perturbare a fluxului reprezintă cea mai nouă generație de tehnologii. Printre primele implementate se numără dispozitivul WEB, o structură asemănătoare unei cuști plasată în interiorul sacului anevrismal pentru anevrisme saculare nu foarte mari. Dispozitive produse de diferite companii sub denumiri precum LUNA, Contour, SEAL, Trenza și Medina, cu forme variate, sunt utilizate din ce în ce mai mult la nivel mondial.

Ar trebui preferată chirurgia deschisă sau metodele endovasculare în tratamentul anevrismelor?

„Care tratament este mai bun pentru mine?” este cea mai fundamentală întrebare din mintea fiecărui pacient diagnosticat cu anevrism și a aparținătorilor acestuia. Nu există un singur răspuns corect; decizia se ia individual, în funcție de vârsta pacientului, starea generală de sănătate și localizarea, forma și dimensiunea anevrismului. Ambele metode au propriile avantaje și dezavantaje:

Principalele aspecte luate în considerare la compararea celor două abordări sunt:

• Procesul de recuperare și confortul
• Durabilitatea tratamentului și rata de recurență
• Adecvarea pentru pacient
• Riscurile pe termen scurt

Chirurgia deschisă (clipsarea) este o operație majoră în care craniul este deschis. Procesul de recuperare este mai lung și mai solicitant, iar spitalizarea este mai îndelungată. Totuși, cel mai mare avantaj al acesteia este că, de obicei, oferă o soluție definitivă și permanentă într-o singură intervenție. Un anevrism clipsat corect are un risc foarte scăzut de recurență la ani distanță.

Metodele endovasculare (coiling, stenturi, deviere a fluxului), fiind proceduri închise, sunt mult mai confortabile. Nu există o cicatrice chirurgicală mare, spitalizarea este mult mai scurtă (1–2 zile pentru anevrismele nerupte), iar pacienții revin mult mai rapid la viața cotidiană. Pentru pacienții vârstnici, cei cu afecțiuni medicale asociate sau cei a căror stare generală nu permite o intervenție chirurgicală majoră, tratamentele endovasculare reprezintă o alternativă mult mai sigură. Studii ample efectuate pe anevrisme rupte au arătat că tratamentul endovascular este superior chirurgiei deschise în ceea ce privește supraviețuirea pe termen scurt și reducerea dizabilității. Totuși, riscul de recurență pe termen lung al tratamentului endovascular, în special al coiling-ului, poate fi oarecum mai mare decât cel al chirurgiei. Uneori, masa de spirale se poate compacta în timp, permițând unei părți a anevrismului să se umple din nou cu sânge. Prin urmare, pacienții tratați endovascular pot necesita urmărire angiografică periodică.

Care este diferența dintre coiling și stenturile de deviere a fluxului în tratamentul endovascular?

Există, de asemenea, filozofii diferite chiar și în cadrul tratamentelor endovasculare, care devin deosebit de evidente atunci când se abordează anevrisme complexe. Coiling-ul și stenturile de deviere a fluxului pot intra pe aceeași „ușă”, dar reprezintă două tehnologii distincte, orientate către obiective complet diferite. Această diferență poate fi comparată cu contrastul dintre „astuparea unui balon” și „repararea unei țevi sparte”.

Principalele diferențe dintre cele două metode sunt:

• Principiul de tratament
• Tipul de anevrism potrivit
• Mecanismul de vindecare
• Succesul pe termen lung

Principiul de bază al coiling-ului este umplerea mecanică a sacului anevrismal și împiedicarea intrării sângelui. Ținta este direct balonul anevrismal în sine. Această metodă funcționează excelent pentru anevrismele saculare cu gât îngust. În momentul tratamentului, angiografia arată o închidere imediată a anevrismului.

Filozofia stentului de deviere a fluxului este complet diferită. Ținta nu este sacul anevrismal, ci vasul principal din care pornește anevrismul. Scopul este de a redirecționa fluxul sanguin departe de anevrism, de a-l „înseta”, și de a repara peretele vascular bolnav folosind mecanismele naturale de vindecare ale organismului. Din acest motiv, este utilizat în special pentru anevrismele fusiforme fără gât sau pentru anevrismele gigante, unde „țeava însăși” este problematică. Anevrismul nu se închide imediat în momentul tratamentului; fluxul sanguin încetinește, iar închiderea completă poate dura săptămâni sau chiar luni. Acesta este un proces de vindecare biologică, nu o ocluzie mecanică.

Pe termen lung, stenturile de deviere a fluxului oferă rate mai mari de ocluzie completă și rate de recurență mult mai scăzute decât coiling-ul în grupul de anevrisme complexe pe care le tratează. Acest lucru se datorează faptului că ele repară nu doar simptomul, ci și sursa problemei – peretele vascular bolnav. Din acest motiv, tehnologia de deviere a fluxului este considerată o abordare revoluționară care definește direcția viitoare a tratamentului endovascular și reprezintă un reper major în terapia anevrismelor.